Farmecul proiectelor de grup

Una dintre placerile facultatii este proiectul de grup, si nu cred ca este cineva care ma poate contrazice. Dupa trei ani de experienta brutala in ASE, unde se cultiva individualitatea prin intermediul acestor orori de grup (sau erori), ajungi sa vezi negru in fata ochilor doar la simpla lor mentionare.

A nu se intelege ca detest lucrul in grup, daca oamenii isi dau interesul, si doresc cu adevarat un rezultat bun, situatia se schimba dramatic – munca devine interesanta, amuzanta, si mult mai productiva. Dar asta nu este cazul in facultate.

Sa luam un grup aleatoriu de oameni nevoiti (a se citi fortati) sa lucreze impreuna pentru o tema. Sansele sunt mari ca:

• 50% dintre ei sa fie angajati, si astfel mult prea obositi pentru a mai se ocupa si de proiect;
• 20% sa fie complet dezinteresati, in concluzie, nu vor participa decat cu laudele de final facute asupra muncii celorlalti;
• 40% sa nu aiba o afinitate pentru materia respectiva, ajungand sa isi aleaga partile cele mai usoare, pe care probabil le vor face de mantuiala oricum;
• 40% sa lucreze propriu-zis la proiectul respectiv – intr-un caz fericit;
• 20% dintre ei sa gaseasca probleme cu munca celorlalti, dorind modificari, chiar daca nu precizeaza in ce constau acele modificari – acestea vor pica tot pe cei 40% inainte mentionati;
• 40% dintre ei sa se certe, acuzandu-se reciproc de neseriozitate si munca facuta de mantuiala (clasicul copy/paste);
• 80% dintre ei sa se deteste pana la finalul proiectului;
• 100% dintre ei sa isi promita solemn sa nu mai lucreze cu acele persoane la un alt proiect.

In final, cateva idei orientative pentru evaluarea randamentului echipei:

Terminarea proiectului cu mult timp inainte* – cu 24 de ore inainte de expirarea termenului limita;

Terminarea proiectului din timp – cu 2 ore inainte de expirarea termenului limita;

Terminarea proiectului la timp – cu 5 minute dupa expirarea termenului limita – se primeste si asa, ca doar a picat server-ul;

Terminarea proiectului in intarziere** – nu se mai face, oricum includea penalitati.

* situatie destul de rar intalnita;

** improbabil, daca grupul este deja format, sigur este un amarat care trage singur spre terminarea proiectului.

Mi-a murit mouse-ul

Cum toti isi deplang pe blog-urile personale animalele sau plantele decedate din cauze mai mult sau mai putin naturale, in timpul resuscitarilor mele esuate asupra singurului animal din compania mea, mouse-ul, vedeam in fata ochilor scurta dar bogata lui viata derulata intr-un ritm alert.

Nu, nu mi-a atras privirea ca un catelus de la magazinul de animale, incercand sa se gudure la mine si sa ma linga pe fata prin geamul magazinului. Nici macar nu a fost alegerea mea. L-am primit cadou la 20 de ani, sau mai bine zis, de ziua de dupa ziua mea – ceea ce mi se pare destul de deranjant, o astfel de decizie importanta in viata unui om nu ar trebui sa fie luata de altcineva, sau in acest caz, de trei altcineva. Am zambit frumos, am zis ca e dragut si am inceput sa planific modificarile pe care trebuia sa le fac in viata mea pentru a-l acomoda. Da, pana si un mouse trebuie acomodat, vezi tu, e mic si asta inseamna ca il tii doar cu varfurile degetelor, ca pe ceva delicat  (imi obosea mana), scotea un click sonor ce imi trezea si deranja constant colegele de camera, iar dupa doar cateva luni cablul nu se mai strangea in intregime.

In ultimele luni deja dadea semne de imbatranire si oboseala, cablul se rupsese pe alocuri, de se vedeau firicelele colorate ce faceau legatura cu calculatorul, iar din cand in cand inceta sa mai functioneze. Intr-un final, nu mai aducea icon-ul, nu se mai juca cu mine, si nici macar nu mai putea sa se miste de pe ecran.

Se chinuia pur si simplu, si nu de multe ori m-am gandit la eutanasierea sa. Era mult prea dureros sa mai privesti cum se forta sa mai fie activ. Pana la urma, din prea multa iubire (si comoditate cat cuprinde), am amanat momentul cu lunile, ajungand astfel, luni seara, pe data de 4 ianuarie, sa ajung acasa si sa il gasesc mort langa laptop. Am plans, am sughitat, am injurat touchpad-ul, iar la final i-am acordat o inmormantare decenta: l-am aruncat in cosul de gunoi.

Simtindu-i lipsa mult prea acut, nu am fost in stare sa il inlocuiesc atat de repede, asa ca abia miercuri am ajuns la magazin de unde mi-am cumparat un mouse nou si jucaus, de culoare neagra, invatat sa fie mai silentios. (marti m-am mutat, am fost ocupata)

Sa speram ca acesta va avea o viata mai lunga si plina de bucurii – pentru mine!

Moving forward by going back

Sunt de patru ani in Bucuresti.

Doi dintre ei i-am petrecut in Crangasi.

Acum sase luni eram in Crangasi.

Si in present, de 50 de ore and counting locuiesc tot in Crangasi. Zona asta pare sa exercite o forta de atractie asupra mea, sau poate doar eu asupra ei. Nu e clar sensul, doar rezultatul. In consecinta, da, m-am mutat, din nou. Pot spune ca am inceput anul cu bine, sper doar sa nu o tin asa pe tot parcursul sau. In timp ce despachetam imi promiteam solemn sa incerc sa raman aici macar un an, sau doi, pentru ca sincer nu cred ca as mai suporta prea mult ritmul asta alert. Partea buna e ca sunt familiarizata cu zona, cunosc magazinele, piata de peste drum, parcul cel mai apropiat, tramvaiul ca mijloc de transport in comun de baza pentru activitati extracurriculare, usile de la metrou cele mai potrivite, Plaza la patru statii, Mc doar la una, iar daca mai apare vreo greva micuta, stiu si ruta spre facultate de la suprafata.

Toate bune si frumoase, sper doar sa vina primavara mai repede, si sa treaca sesiunea cu bine.

Ah, am uitat sa mentionez, parca ieri ma plangeam de cei trei colegi de apartament, acum suntem opt. Suna promitator! Dar sincer, chiar este!

Multe mutari in viata mea, am inceput cu blog-ul, urmam eu…

New Year’s Resolutions

Imi place sa fac liste, clar, doar sunt fata, asa ca in deschiderea anului nou, si printre loviturile dopurilor de sampanie la contactul cu tavanul, m-am gandit si la rezolutiile mele pentru 2011. Abia trecutul 2010 se claseaza cu siguranta in rand cu ’96, ‘99 si 2007. Horoscopul zugraveste un 2011 propice atat in cariera cat si in viata personala, asa ca e cazul sa ma apuc de treaba:

• sa fac un internship in publicitate
• sa ma angajez in publicitate
• sa fiu macar partial independenta financiar
• sa fac fotografii mai des
• sa gatesc mai des
• sa pastrez legatura cu toti prietenii mei
• sa imi fac prieteni noi
• sa ma mut intr-un loc decent
• sa fiu mai sociabila
• sa ies din tara
• sa ajung in Brasov
• sa imi vizitez bunica cu orice ocazie
• sa citesc mai mult
• sa  invat mai multe lucruri
• sa am rezultate bune la master
• sa continui sa scriu frecvent atat pe blog-ul personal cat si pe Ad Masters
• sa ma implic in proiecte extracurriculare
• sa am curajul sa imi spun parerea
• sa imi imbunatatesc calitatile oratorice
• sa imi formatez laptop-ul(e plin de virusi)
• sa imi cumpar un HDD extern (intern)

Nu este completa si nici definitiva, dar este o schita a ceea ce sper sa reusesc in anul care vine. Lista era pe Desktop de trei zile, oscilam intre publicarea si nepublicarea ei. Intr-un final, m-am gandit ca poate daca devine oficial, o sa depun un mai mare efort in indeplinirea lor. Time will tell!

New Home

M-am mutat pe wordpress, pentru anul care vine si pentru un nou inceput!

Dragonfly on a reed evolueaza, iar noua infatisare mi se pare potrivita, mai ales de cand tonul si frecventa s-au schimbat.

2010 In Numbers

(–)25° Celsius in ianuarie

1 vara caniculara

2 parinti, 1 bunica, 1 pisica

101 de filme

13 carti de beletristica (cele pentru facultate sau de advertising nu intra la socoteala) – imi e rusine de mine

436 de episoade – wow

4 noi preferinte muzicale (Regina Spektor, The Shins, Gogol Bordello, Feist)

7 mici obsesii (muzica, filme, carti, actori, personaje etc)

1 new hobby

1 facultate

0 restante

1 lucrare de licenta

1 master

1 (singura) posibila cariera

21.08 – worst day

23.09 – a good day

(0) no best day

2 evadari din cotidian

(–)2 prieteni

5 (?) noi prieteni

1 reuniune (informala) de liceu

3 colege de apartament

3 locuinte diferite

1 oras nou

1 pariu

1 cont de Facebook

1 new home for my blog

… 1 new crush

Atunci cand incetezi sa mai cresti, doar imbatranesti…

Pentru mine s-a intamplat destul de banal in timp ce rasfoiam o revista si citeam un articol despre un nou actor ce facea furori pe la Hollywood. Articolul incepea cu o scurta descriere a lui, in care se mentiona ca are 20 de ani (in acel moment mintea mea l-a situat in categoria de varsta a oamenilor tineri, interesanti, maturi si resposabili aflati la inceput de drum – big fan of that category). Trec peste primul paragraf, il citesc si pe al doilea si ajung la al treilea, ce incepea promitator: ‘Lui X, nascut in 1988, ii place sa…’ – moment in care mintea mea inregistreaza ca si eu sunt nascuta tot in ’88, iar ochii mei fug automat din nou la varsta actorului… inca 3-4 secunde se scurg pana imi aduc aminte ca da, si eu, am tot 20 de ani! Revelatia m-a lovit destul de dureros si m-a luat complet pe neasteptate. Constientizarea adevarului: aveam 20 de ani si inca mai gandeam ca la 16!

Refuz sa dezvalui varsta la care crede subconstientul meu ca se afla in momentul de fata!

Pentru cei neincrezatori in cuvintele mele, sau in existenta unei revelatii proprii fiecaruia dintre voi, sa va dau cateva indicia subtile ca da, imbatranim:

• iti aduci aminte singur ce faceai acum10 ani, nu doar din auzite de la parinti, bunici si restul sirului de rude;
• noile vedete din lumea muzicii sau a filmului sunt mai tinere decat tine;
• copiii iti spun ‘sarut mana’ atunci cand treci pe langa ei in scara blocului (eram inca in liceu);
• incepi sa tanjesti dupa copilarie;
• mai stii cand ai tai spuneau: ‘O sa regreti anii astia, caci niciodata nu te vei mai intalni cu ei!’ – acum ai ajuns in faza in care deja le dai dreptate;
• prietenii vechi sau fostii colegi incep sa se casatoreasca sau sa aiba copii;
• parintii tai au imbatranit;
• te uiti la generatiile ce vin din urma si incepi propozitia cu ‘pe vremea mea’;
• bunica ta, atunci cand era de varsta ta, avea deja 2 copii (in cazul meu);
• ti se reproseaza ca inca te mai uiti la desene animate, propozitie ce se termina cu sintagma ‘ca doar esti mare’.

Suna cunoscut, nu?! Mai vorbim peste alti 20 de ani…

Cat e viralu’?

Participam la Grand Spoof cu spotul ‘Cat e viralu’?‘. Sunt foarta mandra de proiectul nostru si sper sa castigam.

Am parodiat reclama Cat e halatu’? din 2006 si am reusit sa dam de actorul principal din reclama originala, Cristian Martin, care si-a facut mila de noi, a fost dragut si ne-a ajutat, mai ales ca i-am rapit cateva ore pretioase dintr-o zi de sambata.

So, vote for us!!

Atunci cand administratorul nu iti da caldura, fa turturi!

Da, stiu, erau niste lamai pe acolo prin proverbul respectiv, dar nu mai pot de frig!

Mi-am dat seama ca, de cand cu revenirea mea spectaculoasa ca si blogger activ pe aici, nu am apucat sa va povestesc despre noul meu apartament – eh, nu chiar al meu, e cu chirie, dar momentan pe aici dorm.

Cand am inceput masterul m-am mutat si in noua locuinta, undeva prin Eroii Revolutiei – nici acum nu stiu strada, desi o citesc de fiecare data cand vin acasa (atunci cand ma asigur ca nu gresesc scara) – apartament cu 3 camere la parter.

Am aproape 9 saptamani de cand locuiesc aici si pot spune ca nu a trecut nici macar una dintre ele fara macar o mica intamplare haioasa care sa ma scoata din monotonia cotidiana:

Prima saptamana: eu speriata de tot de si de toate, noua intr-o casa in care mai locuiau trei oameni, fiecare cu tabieturile lui, eu straina si ignorata. Mi-am ignorant si eu reflexul de voma si am iesit cat mai mult prin oras si pe la scoala, in speranta ca aceasta perioada de acomodare v-a trece repede si fara dureri, sau macar fara urme permanente.

A doua saptamana: incepeau sa imi placa upgrade-urile fata de vechea locuinta (Sf. Camin, Amin) incercam sa ma imprietenesc cu celelalte colege, sa ma obisnuiesc treptat cu oamenii noi – ce cresteau, pot spune chiar exponential, de la 3 la 4 si apoi la 5 (bine, bine, erau doar numere consecutive) – si sa nu ma cert cu nimeni.

A treia saptamana: o pot numi chiar punctul culminant al povestii mele – cu sedinta de apartament, strigate si certuri, mici probleme domestice, ce au rezultat intr-o atmosfera placuta, calma si lipsita de vorbe inutile intre patru oameni ce impart, in buna armonie, un spatiu comun.

A patra saptamana: o data cu implementarea programului de vizite al celor ce stau pe aici mai mult decat cei ce chiar platesc chiria, program aprobat si votat in unanimitate de toti cei prezenti (au lipsit doar doi, iar al treilea s-a supus majoritatii covarsitoare) lucrurile au inceput sa mearga din ce in ce mai bine, supunerea este cheia unui camin fericit.

[Un mic fast forward peste saptamanile cinci si sase – in mijlocul unei povesti lucrurile mereu se taraganeaza, asa ca eu prefer sa le omit intru totul]

A saptea saptamana: nimic de mentionat la incept, dar in week-end pot spune ca ea s-a revansat cu prisosinta. Situatia: Sambata, ora 5 pm, eu ma uitam la Toy Story 3, asteptand sa se dezghete frigiderul; El, puterea divina care se ocupa de electricitate, doreste sa demareze un experiment social, si in consecinta se ia curentul. Seara de iarna, fara curent si caldura, ce se scurgea incet dar sigur spre inghetarea mea totala sau nebunie timpurie – whichever came first. Dar e Bucuresti, capitala tarii, pesimismul nu isi are locul aici, caci toate si-au revenit la 11:55 pm. Mentionez ca m-am culcat la 6 am, macar ca sa recuperez pentru strarea de somnolenta din cele 7 ore anterioare.

A noua saptamana: adica cea in desfasurare, tine neaparat sa ma priveze de absolut orice confort – fara caldura si apa calda 14 ore pe zi, pentru reparatii intre orele 10 si 24 (asta-vara, pe canicula, era pur si simplu inuman sa fie pusi saracii oameni la munca). Pot spune ca deja nu imi mai simt picioarele, gleznele ma inteapa – sunt in process de congelare – iar degetele de la mana s-au incalzit tocmai datorita acestui articol. O mica pana de curent ar fi fost cireasa de pe tort, dar sa nu cobesc, ca nu se stie…

Sa trag concluziile dupa aceste prime noua saptamani: colege dragute, prietenoase, conditii excelente, ce altceva isi mai poate dori un om?!

P.S.: Stiu sa numar, doar ca saptamana opt a fost pur si simplu lipsita de evenimente.

Cald si soare

Frumoasa vreme, nu-i asa?!

Geniala, pur si simplu…

Nici o pisica nu iti vine sa lasi afara, si totusi, tocmai tu esti cel care trebuie sa isi ia inima in dinti si sa infrunte elementele. De buna voie si nesilit de nimeni nu ai iesi, sincer vorbind – ori trebuie sa ajungi la munca sau la cursuri si atunci e o obligatie (bine, ca poate de la un curs tot mai tragi chiulul, dar la job ce faci? how many times can you call in sick?!); ori e o obligatie sociala (sigur vreun prieten te santajeaza emotional).

In final ai doua optiuni: sa iesi din casa, sau sa iesi din casa. Si acum incepe partea mai amuzanta. Te uiti pe geam si vezi ca e ud pe jos, poate si ploua putin (sau putin mai mult), innorat, ceva ceata si nici macar o raza de soare ratacita. Dupa ce tragi perdeaua aproape ca uiti ce e acolo, dincolo de sticla, perete sau usa – lumina artificiala si galbena a becului aproape ca te orbeste, iar caldura caloriferului de care te rezemi ca sa te uiti pe geam iti spune ca e cald si placut.

Acum ajungi la imbracat, si ori te infofolesti bine ca sa faci fata vremii, ori iei un tricou subtire pe tine si arunci o geaca de iarna peste, ca doar era intunecat, dar parea caldut – asta era sigur caloriferul (iar tu erai prea adormit ca sa mai faci diferenta). Te incalti, arunci un fular in jurul gatului si deschizi usa. Om curajos!

Primul lucru pe care il observi cand iesi din bloc (bine, sau casa) nu este privelistea, ci frigul care te loveste-n fata. Stiu ca simti ace in varful nasului, dar in cateva secunde va fi prea amortit si nici nu vei mai sti ca exista.

Si acum urmeaza primul pas. Este greu, dorinta de a face stanga imprejur este covarsitoare, dar inchizi ochii si te arunci… in prima balta de pe ziua de azi, care te astepta tocmai pe tine – crezi tu – sub ultima treapta a blocului. Acum daca tot te-ai udat pe ghete si deja vantul ti-a patruns in oase (da, a trecut prin toate straturile bine asezate strategic de tine inainte de a pleca), ce mai conteaza?! Te minti singur si iti spui ca de acum inainte fiecare pas va fi din ce in ce mai usor de facut – tragem noi concluziile mai tarziu.

In drum spre statia de tramvai mai calci in doua balti, te lovesti de trei oameni si te stropeste si o masina in timp ce stai la semafor. Nimic nou, aproape ca nici nu merita mentionat. Ah, da, mai era ceva, in timp ce semaforul nu se mai facea verde si tu te uitai cu jind la tramvaiul care statea in statie – atunci te-a surprins masina cu valul de apa din balta de la picioare. Acum ud, suparat, observi ca se face verde – stai linistit, tramvaiul a plecat deja – si ajungi in statie.

Frigul incepe sa se instaleze, mai incepe si o ploaie usoara – umbrela n-ai – si incepi sa dansezi pe loc ca sa te incalzesti. Bine, dupa ceva minute bune si reci, vine tramvaiul. Corpul tau incepe sa se incalzeasca numai la gandul unui spatiu inchis, cand se deschid usile in fata ta si observi ca e aglomerat, iar pe jos e murdar si ud – tot ca afara. La primii stropi de ploaie toate mijloacele de transport in comun se umplu de oameni, iar tu esti doar unul dintre fraierii prinsi la mijloc, literalmente, intre ala gras care nu s-a mai spalat decat pe maini de cateva saptamani si femeia corpolenta care tocmai vine de la piata cu 50 de sacose.

Esti constient ca sunt doar doua statii, dar vai ce greu se mai scurg. Dupa ce a trecut de prima, nu mai ai rabdare, simti adrenalina in sange – poate si pentru ca nu ai mai inspirat de cinci minute – te uiti la usi insistent, misti picioarele in anticipatie si tot nimic. Dar stai, s-a oprit, deja incepi sa mergi pe loc – cand observi ca nu esti nici pe aproape de statia ta, tramvaiul s-a oprit din cauza vreunui sofer care i-a taiat calea. Inspiri ca sa te mai linistesti (mare greseala), te ineci de la mirosul care arde, soferul injura, claxoneaza, si greoi masinaria se pune iar in miscare. Intr-un final ajungi, cobori, si aproape ca te calca o masina. E aglomerat pe mica bucata de refugiu pentru pietoni, nimeni nu se deranjeaza sa faca loc si celorlalti si de vreo doua ori simti o masina trecand la milimetru pe langa tine.

Treci strada, ajungi la gura de metrou, prin trei balti si doua ghionturi de la ceilalti pietoni, si deja te deschei la haina, ca e cald. Safe zone, nici nu te mai gandesti mai departe, greul a trecut. Sau cel putin asa crezi tu, in inocenta ta de provincial. Mai vorbim noi…