Mi-a murit mouse-ul

Cum toti isi deplang pe blog-urile personale animalele sau plantele decedate din cauze mai mult sau mai putin naturale, in timpul resuscitarilor mele esuate asupra singurului animal din compania mea, mouse-ul, vedeam in fata ochilor scurta dar bogata lui viata derulata intr-un ritm alert.

Nu, nu mi-a atras privirea ca un catelus de la magazinul de animale, incercand sa se gudure la mine si sa ma linga pe fata prin geamul magazinului. Nici macar nu a fost alegerea mea. L-am primit cadou la 20 de ani, sau mai bine zis, de ziua de dupa ziua mea – ceea ce mi se pare destul de deranjant, o astfel de decizie importanta in viata unui om nu ar trebui sa fie luata de altcineva, sau in acest caz, de trei altcineva. Am zambit frumos, am zis ca e dragut si am inceput sa planific modificarile pe care trebuia sa le fac in viata mea pentru a-l acomoda. Da, pana si un mouse trebuie acomodat, vezi tu, e mic si asta inseamna ca il tii doar cu varfurile degetelor, ca pe ceva delicat  (imi obosea mana), scotea un click sonor ce imi trezea si deranja constant colegele de camera, iar dupa doar cateva luni cablul nu se mai strangea in intregime.

In ultimele luni deja dadea semne de imbatranire si oboseala, cablul se rupsese pe alocuri, de se vedeau firicelele colorate ce faceau legatura cu calculatorul, iar din cand in cand inceta sa mai functioneze. Intr-un final, nu mai aducea icon-ul, nu se mai juca cu mine, si nici macar nu mai putea sa se miste de pe ecran.

Se chinuia pur si simplu, si nu de multe ori m-am gandit la eutanasierea sa. Era mult prea dureros sa mai privesti cum se forta sa mai fie activ. Pana la urma, din prea multa iubire (si comoditate cat cuprinde), am amanat momentul cu lunile, ajungand astfel, luni seara, pe data de 4 ianuarie, sa ajung acasa si sa il gasesc mort langa laptop. Am plans, am sughitat, am injurat touchpad-ul, iar la final i-am acordat o inmormantare decenta: l-am aruncat in cosul de gunoi.

Simtindu-i lipsa mult prea acut, nu am fost in stare sa il inlocuiesc atat de repede, asa ca abia miercuri am ajuns la magazin de unde mi-am cumparat un mouse nou si jucaus, de culoare neagra, invatat sa fie mai silentios. (marti m-am mutat, am fost ocupata)

Sa speram ca acesta va avea o viata mai lunga si plina de bucurii – pentru mine!

Read Full Post »

Moving forward by going back

Sunt de patru ani in Bucuresti.

Doi dintre ei i-am petrecut in Crangasi.

Acum sase luni eram in Crangasi.

Si in present, de 50 de ore and counting locuiesc tot in Crangasi. Zona asta pare sa exercite o forta de atractie asupra mea, sau poate doar eu asupra ei. Nu e clar sensul, doar rezultatul. In consecinta, da, m-am mutat, din nou. Pot spune ca am inceput anul cu bine, sper doar sa nu o tin asa pe tot parcursul sau. In timp ce despachetam imi promiteam solemn sa incerc sa raman aici macar un an, sau doi, pentru ca sincer nu cred ca as mai suporta prea mult ritmul asta alert. Partea buna e ca sunt familiarizata cu zona, cunosc magazinele, piata de peste drum, parcul cel mai apropiat, tramvaiul ca mijloc de transport in comun de baza pentru activitati extracurriculare, usile de la metrou cele mai potrivite, Plaza la patru statii, Mc doar la una, iar daca mai apare vreo greva micuta, stiu si ruta spre facultate de la suprafata.

Toate bune si frumoase, sper doar sa vina primavara mai repede, si sa treaca sesiunea cu bine.

Ah, am uitat sa mentionez, parca ieri ma plangeam de cei trei colegi de apartament, acum suntem opt. Suna promitator! Dar sincer, chiar este!

Multe mutari in viata mea, am inceput cu blog-ul, urmam eu…

Read Full Post »

Atunci cand incetezi sa mai cresti, doar imbatranesti…

Pentru mine s-a intamplat destul de banal in timp ce rasfoiam o revista si citeam un articol despre un nou actor ce facea furori pe la Hollywood. Articolul incepea cu o scurta descriere a lui, in care se mentiona ca are 20 de ani (in acel moment mintea mea l-a situat in categoria de varsta a oamenilor tineri, interesanti, maturi si resposabili aflati la inceput de drum – big fan of that category). Trec peste primul paragraf, il citesc si pe al doilea si ajung la al treilea, ce incepea promitator: ‘Lui X, nascut in 1988, ii place sa…’ – moment in care mintea mea inregistreaza ca si eu sunt nascuta tot in ’88, iar ochii mei fug automat din nou la varsta actorului… inca 3-4 secunde se scurg pana imi aduc aminte ca da, si eu, am tot 20 de ani! Revelatia m-a lovit destul de dureros si m-a luat complet pe neasteptate. Constientizarea adevarului: aveam 20 de ani si inca mai gandeam ca la 16!

Refuz sa dezvalui varsta la care crede subconstientul meu ca se afla in momentul de fata!

Pentru cei neincrezatori in cuvintele mele, sau in existenta unei revelatii proprii fiecaruia dintre voi, sa va dau cateva indicia subtile ca da, imbatranim:

• iti aduci aminte singur ce faceai acum10 ani, nu doar din auzite de la parinti, bunici si restul sirului de rude;
• noile vedete din lumea muzicii sau a filmului sunt mai tinere decat tine;
• copiii iti spun ‘sarut mana’ atunci cand treci pe langa ei in scara blocului (eram inca in liceu);
• incepi sa tanjesti dupa copilarie;
• mai stii cand ai tai spuneau: ‘O sa regreti anii astia, caci niciodata nu te vei mai intalni cu ei!’ – acum ai ajuns in faza in care deja le dai dreptate;
• prietenii vechi sau fostii colegi incep sa se casatoreasca sau sa aiba copii;
• parintii tai au imbatranit;
• te uiti la generatiile ce vin din urma si incepi propozitia cu ‘pe vremea mea’;
• bunica ta, atunci cand era de varsta ta, avea deja 2 copii (in cazul meu);
• ti se reproseaza ca inca te mai uiti la desene animate, propozitie ce se termina cu sintagma ‘ca doar esti mare’.

Suna cunoscut, nu?! Mai vorbim peste alti 20 de ani…

Read Full Post »

Atunci cand administratorul nu iti da caldura, fa turturi!

Da, stiu, erau niste lamai pe acolo prin proverbul respectiv, dar nu mai pot de frig!

Mi-am dat seama ca, de cand cu revenirea mea spectaculoasa ca si blogger activ pe aici, nu am apucat sa va povestesc despre noul meu apartament – eh, nu chiar al meu, e cu chirie, dar momentan pe aici dorm.

Cand am inceput masterul m-am mutat si in noua locuinta, undeva prin Eroii Revolutiei – nici acum nu stiu strada, desi o citesc de fiecare data cand vin acasa (atunci cand ma asigur ca nu gresesc scara) – apartament cu 3 camere la parter.

Am aproape 9 saptamani de cand locuiesc aici si pot spune ca nu a trecut nici macar una dintre ele fara macar o mica intamplare haioasa care sa ma scoata din monotonia cotidiana:

Prima saptamana: eu speriata de tot de si de toate, noua intr-o casa in care mai locuiau trei oameni, fiecare cu tabieturile lui, eu straina si ignorata. Mi-am ignorant si eu reflexul de voma si am iesit cat mai mult prin oras si pe la scoala, in speranta ca aceasta perioada de acomodare v-a trece repede si fara dureri, sau macar fara urme permanente.

A doua saptamana: incepeau sa imi placa upgrade-urile fata de vechea locuinta (Sf. Camin, Amin) incercam sa ma imprietenesc cu celelalte colege, sa ma obisnuiesc treptat cu oamenii noi – ce cresteau, pot spune chiar exponential, de la 3 la 4 si apoi la 5 (bine, bine, erau doar numere consecutive) – si sa nu ma cert cu nimeni.

A treia saptamana: o pot numi chiar punctul culminant al povestii mele – cu sedinta de apartament, strigate si certuri, mici probleme domestice, ce au rezultat intr-o atmosfera placuta, calma si lipsita de vorbe inutile intre patru oameni ce impart, in buna armonie, un spatiu comun.

A patra saptamana: o data cu implementarea programului de vizite al celor ce stau pe aici mai mult decat cei ce chiar platesc chiria, program aprobat si votat in unanimitate de toti cei prezenti (au lipsit doar doi, iar al treilea s-a supus majoritatii covarsitoare) lucrurile au inceput sa mearga din ce in ce mai bine, supunerea este cheia unui camin fericit.

[Un mic fast forward peste saptamanile cinci si sase – in mijlocul unei povesti lucrurile mereu se taraganeaza, asa ca eu prefer sa le omit intru totul]

A saptea saptamana: nimic de mentionat la incept, dar in week-end pot spune ca ea s-a revansat cu prisosinta. Situatia: Sambata, ora 5 pm, eu ma uitam la Toy Story 3, asteptand sa se dezghete frigiderul; El, puterea divina care se ocupa de electricitate, doreste sa demareze un experiment social, si in consecinta se ia curentul. Seara de iarna, fara curent si caldura, ce se scurgea incet dar sigur spre inghetarea mea totala sau nebunie timpurie – whichever came first. Dar e Bucuresti, capitala tarii, pesimismul nu isi are locul aici, caci toate si-au revenit la 11:55 pm. Mentionez ca m-am culcat la 6 am, macar ca sa recuperez pentru strarea de somnolenta din cele 7 ore anterioare.

A noua saptamana: adica cea in desfasurare, tine neaparat sa ma priveze de absolut orice confort – fara caldura si apa calda 14 ore pe zi, pentru reparatii intre orele 10 si 24 (asta-vara, pe canicula, era pur si simplu inuman sa fie pusi saracii oameni la munca). Pot spune ca deja nu imi mai simt picioarele, gleznele ma inteapa – sunt in process de congelare – iar degetele de la mana s-au incalzit tocmai datorita acestui articol. O mica pana de curent ar fi fost cireasa de pe tort, dar sa nu cobesc, ca nu se stie…

Sa trag concluziile dupa aceste prime noua saptamani: colege dragute, prietenoase, conditii excelente, ce altceva isi mai poate dori un om?!

P.S.: Stiu sa numar, doar ca saptamana opt a fost pur si simplu lipsita de evenimente.

Read Full Post »

Cald si soare

Frumoasa vreme, nu-i asa?!

Geniala, pur si simplu…

Nici o pisica nu iti vine sa lasi afara, si totusi, tocmai tu esti cel care trebuie sa isi ia inima in dinti si sa infrunte elementele. De buna voie si nesilit de nimeni nu ai iesi, sincer vorbind – ori trebuie sa ajungi la munca sau la cursuri si atunci e o obligatie (bine, ca poate de la un curs tot mai tragi chiulul, dar la job ce faci? how many times can you call in sick?!); ori e o obligatie sociala (sigur vreun prieten te santajeaza emotional).

In final ai doua optiuni: sa iesi din casa, sau sa iesi din casa. Si acum incepe partea mai amuzanta. Te uiti pe geam si vezi ca e ud pe jos, poate si ploua putin (sau putin mai mult), innorat, ceva ceata si nici macar o raza de soare ratacita. Dupa ce tragi perdeaua aproape ca uiti ce e acolo, dincolo de sticla, perete sau usa – lumina artificiala si galbena a becului aproape ca te orbeste, iar caldura caloriferului de care te rezemi ca sa te uiti pe geam iti spune ca e cald si placut.

Acum ajungi la imbracat, si ori te infofolesti bine ca sa faci fata vremii, ori iei un tricou subtire pe tine si arunci o geaca de iarna peste, ca doar era intunecat, dar parea caldut – asta era sigur caloriferul (iar tu erai prea adormit ca sa mai faci diferenta). Te incalti, arunci un fular in jurul gatului si deschizi usa. Om curajos!

Primul lucru pe care il observi cand iesi din bloc (bine, sau casa) nu este privelistea, ci frigul care te loveste-n fata. Stiu ca simti ace in varful nasului, dar in cateva secunde va fi prea amortit si nici nu vei mai sti ca exista.

Si acum urmeaza primul pas. Este greu, dorinta de a face stanga imprejur este covarsitoare, dar inchizi ochii si te arunci… in prima balta de pe ziua de azi, care te astepta tocmai pe tine – crezi tu – sub ultima treapta a blocului. Acum daca tot te-ai udat pe ghete si deja vantul ti-a patruns in oase (da, a trecut prin toate straturile bine asezate strategic de tine inainte de a pleca), ce mai conteaza?! Te minti singur si iti spui ca de acum inainte fiecare pas va fi din ce in ce mai usor de facut – tragem noi concluziile mai tarziu.

In drum spre statia de tramvai mai calci in doua balti, te lovesti de trei oameni si te stropeste si o masina in timp ce stai la semafor. Nimic nou, aproape ca nici nu merita mentionat. Ah, da, mai era ceva, in timp ce semaforul nu se mai facea verde si tu te uitai cu jind la tramvaiul care statea in statie – atunci te-a surprins masina cu valul de apa din balta de la picioare. Acum ud, suparat, observi ca se face verde – stai linistit, tramvaiul a plecat deja – si ajungi in statie.

Frigul incepe sa se instaleze, mai incepe si o ploaie usoara – umbrela n-ai – si incepi sa dansezi pe loc ca sa te incalzesti. Bine, dupa ceva minute bune si reci, vine tramvaiul. Corpul tau incepe sa se incalzeasca numai la gandul unui spatiu inchis, cand se deschid usile in fata ta si observi ca e aglomerat, iar pe jos e murdar si ud – tot ca afara. La primii stropi de ploaie toate mijloacele de transport in comun se umplu de oameni, iar tu esti doar unul dintre fraierii prinsi la mijloc, literalmente, intre ala gras care nu s-a mai spalat decat pe maini de cateva saptamani si femeia corpolenta care tocmai vine de la piata cu 50 de sacose.

Esti constient ca sunt doar doua statii, dar vai ce greu se mai scurg. Dupa ce a trecut de prima, nu mai ai rabdare, simti adrenalina in sange – poate si pentru ca nu ai mai inspirat de cinci minute – te uiti la usi insistent, misti picioarele in anticipatie si tot nimic. Dar stai, s-a oprit, deja incepi sa mergi pe loc – cand observi ca nu esti nici pe aproape de statia ta, tramvaiul s-a oprit din cauza vreunui sofer care i-a taiat calea. Inspiri ca sa te mai linistesti (mare greseala), te ineci de la mirosul care arde, soferul injura, claxoneaza, si greoi masinaria se pune iar in miscare. Intr-un final ajungi, cobori, si aproape ca te calca o masina. E aglomerat pe mica bucata de refugiu pentru pietoni, nimeni nu se deranjeaza sa faca loc si celorlalti si de vreo doua ori simti o masina trecand la milimetru pe langa tine.

Treci strada, ajungi la gura de metrou, prin trei balti si doua ghionturi de la ceilalti pietoni, si deja te deschei la haina, ca e cald. Safe zone, nici nu te mai gandesti mai departe, greul a trecut. Sau cel putin asa crezi tu, in inocenta ta de provincial. Mai vorbim noi…

Read Full Post »

Radio in stil classic

O viata din prisma posturilor de radio ce mi-au umplut aerul cu sunetele lor.

Am copilarit la bunici, ca marea majoritate a copiilor din Romania, sau cel putin a celor din provincie – bucurestenii nu au bunici se pare, decat TOT din oras.

Bunicul meu – om educat, medicul veterinar al satului de cand cu pensionarea dintr-un post de functionar la primarie – se delecta ascultand stirile de pe Radio Romania Actualitati. Am crescut ascultand acest post, de la sunetul ce anunta ora fixa si pana la emisiunile de teatru radiofonic ce erau mai pe gustul meu la acea varsta frageda. Poate ce mi-a ramas cel mai bine intiparit in minte este emisiunea Cotele apelor Dunarii. La sat, bineinteles ca oamenii se trezesc destul de devreme, sase dimineata, pentru ca au animale si astfel pranzul vine repede si el. Emisiunea cu pricina incepea la 11:45 in fiecare zi si in acest moment bunicul meu, fara intarziere, se auzea strigand de afara ‘Se poate manca azi?!’, moment in care bunica mea, grabita, mesteca mamaliga, caci era deja tarziu. Acum, bunicul meu este mort de mai bine de 15 ani si, totusi, o data la cateva saptamani tatal meu inca mai intreaba, cand fatidica emisiune se aude din difuzoare, celebra intrebare.

La inceputul clasei a cincea descoperisem si eu muzica, era si momentul sa incep si eu sa ascult asa ceva. Postul meu de capatai era Pro FM. Aveam un aparat in bucatarie si stateam acolo cu orele seara ascultand muzica. Urmaream Top 10-ul saptamanal si aveam o multime de melodii preferate.

Mai tarziu, prin clasa a noua am primit un radio pentru camera mea si eram in continuare mare fan Pro FM. Imi placeau emisiunile, stiam deja comentatorii, ma trezeam cu Rondul de dimineata si adormeam cu Rondul de seara. Muzica ma binedispunea, comentatorii ma faceau sa rad si ziua devenea deodata mai frumoasa. Nu stiu ce s-a intamplat mai apoi cu postul asta, poate eram si eu mai usor influentabila pe atunci, dar clar acum postul nu mai are farmecul de odinioara. Nu imi mai place, dar a ramas un post nostalgic al adolescentei mele.

In bucatarie, aparatul merge pe Europa FM si sloganul lor Cea mai buna muzica din ‘80 si pana azi. Asta e postul de duminica dimineata. In familia mea, duminica tata gateste iar mama se duce la biserica. Eu ma trezesc in sunete de radio si zgomot de oale lovite si cutite ce toaca frenetic legume pentru salata. Asta se intampla de mai bine de 10 ani si este ritualul de week-end in familie. Pranzul se ia la masa, cu totii – pisica sta pe scaunul din stanga mea – e zgomot de tacamuri, se vorbeste si muzica este in fundal. E momentul meu preferat atunci cand sunt acasa, mai ales acum cand merg mult mai rar pe acolo, si e placut sa vezi ca unele lucruri raman neschimbate.

De cand am ajuns in mareata capitala cu inceperea facultatii, datorita anturajului si al altor motive, am inceput sa ascult City FM. Ce e interesant pentru mine e ca asociez acest post de radio cu mersul in masina prin Bucuresti. Doar asa l-am ascultat, de pe locul din dreapta, in trafic, pe ploaie, asteptand doua ore sa iesim din oras in drum spre munte sau mare. E un post pe care il asociez cu facultatea, cu Dacia Solenza, cu bile de lemn pe scaun, cu concerte ale trupelor romanesti de prin Laptarie si Club A.

Sunt etape incheiate ale vietii mele, marcate de posturi de radio ce au colorat putin mediul inconjurator. Acum ascult Feist in casti si scriu. Nu mai ascult radio.

Read Full Post »

Metrou versus RATB

Acesta este al patrulea an pentru mine in Bucuresti, timp in care am folosit toate mijloacele de transport in comun: metrou, tramvai, troleibuz si autobuz. Taxiurile nu intra tot aici pentru ca nu iti ofera imensa placerea de a calatori cu alte cateva zeci de persoane care sa iti sufle in nas si sa te impinga in spate. 

Dupa atatia ani de experienta si cu un trecut inocent intr-un orasel de provincie, obiectivitatea mea este indiscutabila, si astfel cred ca este timpul sa pun in balanta cele 2 optiuni pe care capitala le are de oferit: metrou si RATB.

1. Runda intai: In primul an de facultate locuiam in Titan (profesorului meu de sport de atunci ii placea sa glumeasca spunand ca e in Ilfov). Asta inseamna ca imi lua aproximativ 45-50 de minunte sa ajung la ASE – on a good day. La sfarsitul acestui an mi-am dat seama ca sunt ca o cartita, merg doar pe sub pamant; iar pentru cei familiarizati cu jocul Age of Empires (situatia in care ai mai multe triburi in echipa ta), vor intelege la ce ma refer cand spun ca asta este tot ceea ce stiam din marea harta a Bucurestiului: zona Titan – cat de cat, centru cu Romana – Universitate – Unirii (Victoriei era in alta lume pe atunci) si zona Politehnica si Regie. Restul era scufundat in bezna. In RATB macar exista priveliste.
=> 0 – 1 pentru RATB;

2. In runda a doua sa vorbim despre persoanele care ne onoreaza cu prezenta lor in mijloacele de transport in comun. La metrou, locurile se ocupa pe criteriul primul venit, primul servit, nimeni nu te ridica dupa scaun si nu are comentarii urate de facut la adresa unuia mai tanar care – NESIMTIRE – sta jos. In RATB, aici sunt toti oamenii in varsta care nu ezita sa iti sara la gat si sa te vorbeasca de bine, daca – God forbid! – stai jos. Poti fi frant de oboseala, sa iti fie rau, sa ai de mers peste 20 de statii – daca nu ai riduri si par alb, mai bine stai in picioare, iti pui castile in urechi si te gandesti la patul de acasa.
=> 1 – 1 egal;

3. Runda a treia se axeaza tot pe companie, de data aceasta cu accent pe cersetori. Stiu ca si la metrou exista, cei drept mai rar, dar in RATB sunt nelipsiti. Cat am locuit in Crangasi si circulam aproape zilnic cu 41 (tramvai pentru necunoscatori), deja ma familiarizasem cu majoritatea dintre ei, fiecare cu zilele si intervalele sale orare. Sa nu mai mentionez vanzatorii ambulanti cu ‘servetele parfumate – 3 pachete la 10 000’ sau ‘2 perechi de sosete la 5 lei’.
=> 3 – 1 pentru metrou (sunt 2 tipuri de oameni pusi in balanta);

4. La cate batai ati asistat in metrou, sau, si mai rau, ati luat parte? Dar in RATB? Cea de-a doua e o intrebare retorica – deja face parte din educatia oricarui locuitor al capitalei.
=> 4 – 1 pentru metrou;

5. Sa vorbim si de mirosuri? Stiu, deja devine dureros. Pe o parte, in RATB exista geamuri, pe de alta parte, in statiile de metrou e mai racoare, dar doar in statii.
=> 4 – 2 pentru metrou;

6. Timpul este un factor esential si trebuie recunoscute meritele unui autobuz: am stat jumatate de ora in 368 intre Eroilor si Armata Poporului – pe jos probabil ca se parcurge distanta in 15 minute. Metroul e dragut, simpatic chiar, cand stii ca indiferent de intervalul orar si de aglomeratie, macar face doar 2 minute si jumatate intre 2 statii – aproape ca uiti de conditii… aproape.
=> 5 – 2 pentru metrou;

7. In runda finala e timpul sa amintim si ambianta. Este un factor mai putin important decat celelalte, dar contribuie si el. Unde ai mai ascultat si o muzica buna, dupa ce ti s-au oferit deja atatea conditii: cald, aglomeratie, mirosuri tari si trafic?! Exact, numai in RATB.
=> 6 – 2 pentru metrou.

In concluzie, castigatorul detasat este clar … mersul pe jos.

 

Read Full Post »

O poveste de dragoste…

Nu are nume (nu sunt genul de persoana care denumeste lucruri), deoarece pentru mine este o imagine, un amalgam de sentimente, e nostalgic, ca un prieten vechi, si totusi nu e decat un caiet. Un caiet de matematica de tip A5 de 192 de file.

Predecesorii lui au fost 2 caiete pe arcuri de dictando de 80 de file fiecare. Putin dezamagitori, pentru ca nu imi plac caietele cu linii – intotdeauna am preferat organizarea pe care o confereau patratelele pe o pagina – pentru ca erau destul de subtiri si se terminau repede, foile se puteau desprinde usor, iar coperta era complet neimpresionanta. Fiecare a rezistat un an, mai mult sau mai putin.

Si apoi l-am cumparat pe nr. 3. Are o coperta cartonata ce ilustreaza o fetita imbratisand un copac cu o fata de batranel simpatic, e gros si da senzatia unei carti bine citite.

Il am de mai bine de 3 ani, si l-am inceput cand ma pregateam sa dau la facultate si imi selectam optiunile. Pe prima pagina pe care am scris din caiet sunt facultatile din cadrul ASE-ului care ma tentau, ordinea preferintelor si punctajul optinut apoi de la examene. De atunci l-am umplut cu absolute orice, de la orare, notele de la materii, versuri, titluri de carti, titluri de melodii, litere japoneze, desene manga, fragmente de idei. Pe langa tot ce este scris pe foi, caietul mai este plin si de fotografii, bilete de film, ‘bratari’ din club, petale de maci, bilete de la concerte, bilete de tren cu semnificatie aparte si liste de cumparaturi. Are insemnari si numere scrise in colturi si pe margine – este un haos total ce ma defineste si imi apartine.

Este cel mai important lucru pe care il am, cu cea mai mare semnificatie, poate mai important pana si decat laptop-ul, si totusi pentru oricine altcineva este lipsit de valoare. Imi place aceasta unicitate a lui si imi place sentimentul pe care il am atunci cand il deschid.

Suntem intr-un punct bun al relatiei noastre, este momentul meu preferat cand sunt la mijlocul unui caiet, pentru ca la inceput totul este nefamiliar si rece, iar spre final incepi sa astepti inevitabila ultima pagina. Nu stiu cand il voi termina, poate peste inca 3 ani si apoi va sta intr-o cutie si voi incepe un alt caiet. Nu stiu.

A trecut cu mine printr-o facultate, o relatie, o lucrare de licenta, si am inceput un master impreuna. Sunt curioasa unde mai mergem…

Read Full Post »

Cum se pierde o zi…

Astazi, zi libera, datoriile casnice imi cereau atentie. Pe my-to-do list: cumparaturi si de facut mancare. Genial, mama ar fi mandra (pun pariu ca nu depistati adevaratul sens al ironiei mele). Mergem mai departe…

Ajunsa in Sun Plaza, imi vad de ale mele. Putin socant la inceput cand tot mall-ul parea destul de pustiu, mai ales cand am pus piciorul in cateva magazine si am observat ca sunt singurul client (nota edificatoare: mijlocul saptamanii, mijlocul zilei – surprinzator, si in Romania mai lucreaza oamenii). Desi suna tentant, e oribil sa fii singura persoana privita de cel putin 4 perechi de ochi in acelasi timp – un paznic si 3 vanzatoare – trei intrebandu-se daca vreau sa fur ceva si o a patra, poate mai tanara, sperand ca o sa cumpar, dar clar toti judecand ce caut eu in respectivul magazin. Ador Romania, nu cred sa existe alt loc in lumea asta mare in care sa te simti mai prost decat la noi atunci cand intri intr-un magazin, cu bani sau fara, cu intentia de a cumpara sau doar de a privi – tratamentul este acelasi. De aceea poate si evit sa merg singura la cumparaturi – de haine, Cora ma putea accepta si singura. O las balta cu totul.

Intru in Cora, incep sa parcurg lista de cumparaturi, ma plictisesc la detergent de vase, inghit in sec la prajituri – arata bine, dar sincer nu ma omor – ma consolez cu o ciocolata, inghet pe la mezeluri si ajung la casa. Pana 2 femei in varsta se cauta de marunt prin toate buzunarele, incep sa ma uit in jur destul de plictisita si observ un angajat al magazinului adunand cosuri si carucioare – era pe role. Interesant. Intorc ochii inapoi la casa, lumea inca se mai cauta de marunt. Nimic de facut… Intr-un final, totul e in plasa.

Putin window shopping in drum spre iesire, cand sunt oprita destul de brusc de o tanara ce vrea sa imi arate cine stie ce produs. Se uita la mana mea – clar manichiura, oja, lac de unghii, crema de maini. Nu pot sa descriu nivelul la care ma plictisesc chestiile de acest gen – mainile mele ar trebui sa fie recunoscatoare ca sunt curate si le tai unghiile la 2 saptamani – mai mult, au gresit persoana. Cand deja ochii mai sus-mentionatei tinere se uita la unghii, e clar. Spun din start ca nu vreau sa am o unghie colorata – pentru ca trebuie sa depun apoi efortul acasa sa scot acetona expirata din sertar si sa o sterg. Mult prea dificil. Gresit! Era vorba de o pila pentru suprafata unghiei, niste ulei de cuticule si o crema de maini. Era energica, vesela, zambea, radea cu pofta la glumele mele ironice, ma atingea pe brat pentru a stabili contact – clar stia sa se descurce. Tentant, rezultate miraculoase pentru unghia mea cu striatii – dar sincer, chiar crede ca as mai folosi setul odata cumparat?! Nici gand! Stiam deja raspunsul, il reformulam in minte deja de 5 minute iar ea inca mai incerca sa ma convinga cu toate avantajele produsului si atractivitatea pretului. Unde mai pui si ca primeam un al doilea set gratuit?! Exact! Eram nebuna sa refuz. Si totusi, mi-am luat inima in dinti si am spus politicos ca o sa ma mai gandesc. Dupa o ultima tentative ‘dar ce va opreste chiar acum?’ am reusit sa ma rup de la inca o ‘tentatie’ cotidiana.

Acum ca am ajuns acasa, ar trebui sa termin de parcus lista, dar e cam greu sa faci mancare in timp ce incerci sa iti eviti colegele de apartament. And still, life is inevitable.

Read Full Post »

How life sucks you in, sau pe romaneste, cum am ajuns eu sa intru pe Facebook cel putin o data pe zi…

Totul incepuse destul de inocent acum mai bine de 6-8 luni, cu un joc de care aflasem si se anunta a fi chiar interesant si care era, fatalitate, pe Facebook – acum, sincer, nici cea mai vaga idee nu mai am despre ce era vorba in jocul respectiv.  

Timida, eu, intru pe http://www.facebook.com. Hmmm, pauza si suspans: nimic nu poate fi accesat fara un cont. Stau in cumpana cateva secunde – ii jurasem propriei constiinte sa nu ma amestec niciodata in astfel de site-uri de social networking. Deviza mea era ‘cine vrea sa ma cunoasca trebuie sa depuna efortul de a vorbi cu mine face2face’. Concluzii la care am ajuns dupa o scurta si plictisitoare experienta cu deja anticul hi5.com – care pentru prietenii mei se transformase intr-un concurs de popularitate; si sincer, cui ii pasa?!

Revenind la efectul de vacuum – imi creez cont, intru vreo 10 minute, ma uit in jur, caut jocul si nimic. Ma plictisesc si ies.

O perioada lucrurile au ramas asa. Il ignoram cu desavarsire. Mai trec ceva saptamani, examene, licenta, viata, cand incep sa observ niste mail-uri iritante din partea unui anume Facebook.

Surprinsa ca inca mai exista – eu care uitasem cu desavarsire – incep procedurile. Si acum… cum scap eu de tine? Meditatie intensa…

A observat cineva ca pentru a sterge un cont sau a te dezabona de la un newsletter trebuie sa cauti intens si cu ochi de vultur scrisul marunt din josul paginii sau sa te pierzi prin labirintul unui site pana descoperi cuvintele magice DELETE ACCOUNT?! Aproape ca strigi si tu EUREKA – caci ai descoperit.

Bine, meditatia incheiata, labirintul rezolvat (o iei la dreapta la fiecare intersectie si iesi), apas butonul. Ei draguti, servili, ‘Are you sure?’ – Hell YES! Ei si mai atenti: ‘It will take 14 days for the account to be deleted’, sau cam asa ceva.

Eu, toata un zambet, ca am mai scapat de o capcana a societatii moderne, im vad in continuare de viata. Trece timpul, si un nou mail de la Facebook – in sinea mea jubilam: s-a terminat – cand, fatalitate, ei ma anuntau ca acel cont a fost accesat si, in consecinta, cererea mea de a il sterge a fost anulata.

Sortile imi sunt impotriva. Iritata, intru din nou pe site si rezolv din nou labirintul – trecuse ceva timp, mai incheiasem niste subscriptions.

Zilele trec, eroarea sau oroarea se produce din nou. Iritarea mea deja crescuse exponential cu fiecare cerere de stergere de cont, si deja dupa a 3a incercare atinsese nervi de toata frumusetea. Asa ca decid, ca orice om sufocat de e-mail-uri fara valoare, sa imi continui viata cu un cont de Facebook in numele meu.

Si asa mai trece timpul, vine toamna, cad frunzele si dupa a 12a cerere de ‘X wants to be your friend’, decid ca nu ar strica sa mai tin legatura cu oamenii de la facultate, ca tot s-a incheiat si dupa 5-10 ani observ ca mai vorbesc, in cazul fericit, cu o persoana din acea perioada.

Ajunsa la aceasta rezolutie demna de anul nou, pun mana pe mouse si incep confirmarile. Mai se scurg ceva zile, saptamani, si incepe Masteratul de Publicitate – apropo, pentru cunoscatori, am intrat: ‘Uraa, uraa, uraa’…eu si toti ceilalti! Acum la master, alti oameni, alte conexiuni, si toate prin Facebook, ca e la indemana.

Dar, piatra de capatai nu a venit pana saptamana trecuta, cand, eu, cu indexul meu, am trecut si ultima bariera morala: am adaugat o poza de profil. Si sincer vorbind, nu am nici cea mai vaga idee de ce am facut-o.

Ehh, the road to hell is paved with good intentions, and mine were simply beautiful!

Read Full Post »