Radio in stil classic

O viata din prisma posturilor de radio ce mi-au umplut aerul cu sunetele lor.

Am copilarit la bunici, ca marea majoritate a copiilor din Romania, sau cel putin a celor din provincie – bucurestenii nu au bunici se pare, decat TOT din oras.

Bunicul meu – om educat, medicul veterinar al satului de cand cu pensionarea dintr-un post de functionar la primarie – se delecta ascultand stirile de pe Radio Romania Actualitati. Am crescut ascultand acest post, de la sunetul ce anunta ora fixa si pana la emisiunile de teatru radiofonic ce erau mai pe gustul meu la acea varsta frageda. Poate ce mi-a ramas cel mai bine intiparit in minte este emisiunea Cotele apelor Dunarii. La sat, bineinteles ca oamenii se trezesc destul de devreme, sase dimineata, pentru ca au animale si astfel pranzul vine repede si el. Emisiunea cu pricina incepea la 11:45 in fiecare zi si in acest moment bunicul meu, fara intarziere, se auzea strigand de afara ‘Se poate manca azi?!’, moment in care bunica mea, grabita, mesteca mamaliga, caci era deja tarziu. Acum, bunicul meu este mort de mai bine de 15 ani si, totusi, o data la cateva saptamani tatal meu inca mai intreaba, cand fatidica emisiune se aude din difuzoare, celebra intrebare.

La inceputul clasei a cincea descoperisem si eu muzica, era si momentul sa incep si eu sa ascult asa ceva. Postul meu de capatai era Pro FM. Aveam un aparat in bucatarie si stateam acolo cu orele seara ascultand muzica. Urmaream Top 10-ul saptamanal si aveam o multime de melodii preferate.

Mai tarziu, prin clasa a noua am primit un radio pentru camera mea si eram in continuare mare fan Pro FM. Imi placeau emisiunile, stiam deja comentatorii, ma trezeam cu Rondul de dimineata si adormeam cu Rondul de seara. Muzica ma binedispunea, comentatorii ma faceau sa rad si ziua devenea deodata mai frumoasa. Nu stiu ce s-a intamplat mai apoi cu postul asta, poate eram si eu mai usor influentabila pe atunci, dar clar acum postul nu mai are farmecul de odinioara. Nu imi mai place, dar a ramas un post nostalgic al adolescentei mele.

In bucatarie, aparatul merge pe Europa FM si sloganul lor Cea mai buna muzica din ‘80 si pana azi. Asta e postul de duminica dimineata. In familia mea, duminica tata gateste iar mama se duce la biserica. Eu ma trezesc in sunete de radio si zgomot de oale lovite si cutite ce toaca frenetic legume pentru salata. Asta se intampla de mai bine de 10 ani si este ritualul de week-end in familie. Pranzul se ia la masa, cu totii – pisica sta pe scaunul din stanga mea – e zgomot de tacamuri, se vorbeste si muzica este in fundal. E momentul meu preferat atunci cand sunt acasa, mai ales acum cand merg mult mai rar pe acolo, si e placut sa vezi ca unele lucruri raman neschimbate.

De cand am ajuns in mareata capitala cu inceperea facultatii, datorita anturajului si al altor motive, am inceput sa ascult City FM. Ce e interesant pentru mine e ca asociez acest post de radio cu mersul in masina prin Bucuresti. Doar asa l-am ascultat, de pe locul din dreapta, in trafic, pe ploaie, asteptand doua ore sa iesim din oras in drum spre munte sau mare. E un post pe care il asociez cu facultatea, cu Dacia Solenza, cu bile de lemn pe scaun, cu concerte ale trupelor romanesti de prin Laptarie si Club A.

Sunt etape incheiate ale vietii mele, marcate de posturi de radio ce au colorat putin mediul inconjurator. Acum ascult Feist in casti si scriu. Nu mai ascult radio.

Metrou versus RATB

Acesta este al patrulea an pentru mine in Bucuresti, timp in care am folosit toate mijloacele de transport in comun: metrou, tramvai, troleibuz si autobuz. Taxiurile nu intra tot aici pentru ca nu iti ofera imensa placerea de a calatori cu alte cateva zeci de persoane care sa iti sufle in nas si sa te impinga in spate. 

Dupa atatia ani de experienta si cu un trecut inocent intr-un orasel de provincie, obiectivitatea mea este indiscutabila, si astfel cred ca este timpul sa pun in balanta cele 2 optiuni pe care capitala le are de oferit: metrou si RATB.

1. Runda intai: In primul an de facultate locuiam in Titan (profesorului meu de sport de atunci ii placea sa glumeasca spunand ca e in Ilfov). Asta inseamna ca imi lua aproximativ 45-50 de minunte sa ajung la ASE – on a good day. La sfarsitul acestui an mi-am dat seama ca sunt ca o cartita, merg doar pe sub pamant; iar pentru cei familiarizati cu jocul Age of Empires (situatia in care ai mai multe triburi in echipa ta), vor intelege la ce ma refer cand spun ca asta este tot ceea ce stiam din marea harta a Bucurestiului: zona Titan – cat de cat, centru cu Romana – Universitate – Unirii (Victoriei era in alta lume pe atunci) si zona Politehnica si Regie. Restul era scufundat in bezna. In RATB macar exista priveliste.
=> 0 – 1 pentru RATB;

2. In runda a doua sa vorbim despre persoanele care ne onoreaza cu prezenta lor in mijloacele de transport in comun. La metrou, locurile se ocupa pe criteriul primul venit, primul servit, nimeni nu te ridica dupa scaun si nu are comentarii urate de facut la adresa unuia mai tanar care – NESIMTIRE – sta jos. In RATB, aici sunt toti oamenii in varsta care nu ezita sa iti sara la gat si sa te vorbeasca de bine, daca – God forbid! – stai jos. Poti fi frant de oboseala, sa iti fie rau, sa ai de mers peste 20 de statii – daca nu ai riduri si par alb, mai bine stai in picioare, iti pui castile in urechi si te gandesti la patul de acasa.
=> 1 – 1 egal;

3. Runda a treia se axeaza tot pe companie, de data aceasta cu accent pe cersetori. Stiu ca si la metrou exista, cei drept mai rar, dar in RATB sunt nelipsiti. Cat am locuit in Crangasi si circulam aproape zilnic cu 41 (tramvai pentru necunoscatori), deja ma familiarizasem cu majoritatea dintre ei, fiecare cu zilele si intervalele sale orare. Sa nu mai mentionez vanzatorii ambulanti cu ‘servetele parfumate – 3 pachete la 10 000’ sau ‘2 perechi de sosete la 5 lei’.
=> 3 – 1 pentru metrou (sunt 2 tipuri de oameni pusi in balanta);

4. La cate batai ati asistat in metrou, sau, si mai rau, ati luat parte? Dar in RATB? Cea de-a doua e o intrebare retorica – deja face parte din educatia oricarui locuitor al capitalei.
=> 4 – 1 pentru metrou;

5. Sa vorbim si de mirosuri? Stiu, deja devine dureros. Pe o parte, in RATB exista geamuri, pe de alta parte, in statiile de metrou e mai racoare, dar doar in statii.
=> 4 – 2 pentru metrou;

6. Timpul este un factor esential si trebuie recunoscute meritele unui autobuz: am stat jumatate de ora in 368 intre Eroilor si Armata Poporului – pe jos probabil ca se parcurge distanta in 15 minute. Metroul e dragut, simpatic chiar, cand stii ca indiferent de intervalul orar si de aglomeratie, macar face doar 2 minute si jumatate intre 2 statii – aproape ca uiti de conditii… aproape.
=> 5 – 2 pentru metrou;

7. In runda finala e timpul sa amintim si ambianta. Este un factor mai putin important decat celelalte, dar contribuie si el. Unde ai mai ascultat si o muzica buna, dupa ce ti s-au oferit deja atatea conditii: cald, aglomeratie, mirosuri tari si trafic?! Exact, numai in RATB.
=> 6 – 2 pentru metrou.

In concluzie, castigatorul detasat este clar … mersul pe jos.

 

Ad Masters

Astazi a aparut primul meu articol pe Ad Masters. Ma ocup de sectiunea The Bad Side. Suna promitator, nu?! 

Apropo, apare in fiecare joi – sau eu cel putin asa sper. Primul se numeste: Sa incep cu dreptul, vorbind despre stangul.

O poveste de dragoste…

Nu are nume (nu sunt genul de persoana care denumeste lucruri), deoarece pentru mine este o imagine, un amalgam de sentimente, e nostalgic, ca un prieten vechi, si totusi nu e decat un caiet. Un caiet de matematica de tip A5 de 192 de file.

Predecesorii lui au fost 2 caiete pe arcuri de dictando de 80 de file fiecare. Putin dezamagitori, pentru ca nu imi plac caietele cu linii – intotdeauna am preferat organizarea pe care o confereau patratelele pe o pagina – pentru ca erau destul de subtiri si se terminau repede, foile se puteau desprinde usor, iar coperta era complet neimpresionanta. Fiecare a rezistat un an, mai mult sau mai putin.

Si apoi l-am cumparat pe nr. 3. Are o coperta cartonata ce ilustreaza o fetita imbratisand un copac cu o fata de batranel simpatic, e gros si da senzatia unei carti bine citite.

Il am de mai bine de 3 ani, si l-am inceput cand ma pregateam sa dau la facultate si imi selectam optiunile. Pe prima pagina pe care am scris din caiet sunt facultatile din cadrul ASE-ului care ma tentau, ordinea preferintelor si punctajul optinut apoi de la examene. De atunci l-am umplut cu absolute orice, de la orare, notele de la materii, versuri, titluri de carti, titluri de melodii, litere japoneze, desene manga, fragmente de idei. Pe langa tot ce este scris pe foi, caietul mai este plin si de fotografii, bilete de film, ‘bratari’ din club, petale de maci, bilete de la concerte, bilete de tren cu semnificatie aparte si liste de cumparaturi. Are insemnari si numere scrise in colturi si pe margine – este un haos total ce ma defineste si imi apartine.

Este cel mai important lucru pe care il am, cu cea mai mare semnificatie, poate mai important pana si decat laptop-ul, si totusi pentru oricine altcineva este lipsit de valoare. Imi place aceasta unicitate a lui si imi place sentimentul pe care il am atunci cand il deschid.

Suntem intr-un punct bun al relatiei noastre, este momentul meu preferat cand sunt la mijlocul unui caiet, pentru ca la inceput totul este nefamiliar si rece, iar spre final incepi sa astepti inevitabila ultima pagina. Nu stiu cand il voi termina, poate peste inca 3 ani si apoi va sta intr-o cutie si voi incepe un alt caiet. Nu stiu.

A trecut cu mine printr-o facultate, o relatie, o lucrare de licenta, si am inceput un master impreuna. Sunt curioasa unde mai mergem…

Cum se pierde o zi…

Astazi, zi libera, datoriile casnice imi cereau atentie. Pe my-to-do list: cumparaturi si de facut mancare. Genial, mama ar fi mandra (pun pariu ca nu depistati adevaratul sens al ironiei mele). Mergem mai departe…

Ajunsa in Sun Plaza, imi vad de ale mele. Putin socant la inceput cand tot mall-ul parea destul de pustiu, mai ales cand am pus piciorul in cateva magazine si am observat ca sunt singurul client (nota edificatoare: mijlocul saptamanii, mijlocul zilei – surprinzator, si in Romania mai lucreaza oamenii). Desi suna tentant, e oribil sa fii singura persoana privita de cel putin 4 perechi de ochi in acelasi timp – un paznic si 3 vanzatoare – trei intrebandu-se daca vreau sa fur ceva si o a patra, poate mai tanara, sperand ca o sa cumpar, dar clar toti judecand ce caut eu in respectivul magazin. Ador Romania, nu cred sa existe alt loc in lumea asta mare in care sa te simti mai prost decat la noi atunci cand intri intr-un magazin, cu bani sau fara, cu intentia de a cumpara sau doar de a privi – tratamentul este acelasi. De aceea poate si evit sa merg singura la cumparaturi – de haine, Cora ma putea accepta si singura. O las balta cu totul.

Intru in Cora, incep sa parcurg lista de cumparaturi, ma plictisesc la detergent de vase, inghit in sec la prajituri – arata bine, dar sincer nu ma omor – ma consolez cu o ciocolata, inghet pe la mezeluri si ajung la casa. Pana 2 femei in varsta se cauta de marunt prin toate buzunarele, incep sa ma uit in jur destul de plictisita si observ un angajat al magazinului adunand cosuri si carucioare – era pe role. Interesant. Intorc ochii inapoi la casa, lumea inca se mai cauta de marunt. Nimic de facut… Intr-un final, totul e in plasa.

Putin window shopping in drum spre iesire, cand sunt oprita destul de brusc de o tanara ce vrea sa imi arate cine stie ce produs. Se uita la mana mea – clar manichiura, oja, lac de unghii, crema de maini. Nu pot sa descriu nivelul la care ma plictisesc chestiile de acest gen – mainile mele ar trebui sa fie recunoscatoare ca sunt curate si le tai unghiile la 2 saptamani – mai mult, au gresit persoana. Cand deja ochii mai sus-mentionatei tinere se uita la unghii, e clar. Spun din start ca nu vreau sa am o unghie colorata – pentru ca trebuie sa depun apoi efortul acasa sa scot acetona expirata din sertar si sa o sterg. Mult prea dificil. Gresit! Era vorba de o pila pentru suprafata unghiei, niste ulei de cuticule si o crema de maini. Era energica, vesela, zambea, radea cu pofta la glumele mele ironice, ma atingea pe brat pentru a stabili contact – clar stia sa se descurce. Tentant, rezultate miraculoase pentru unghia mea cu striatii – dar sincer, chiar crede ca as mai folosi setul odata cumparat?! Nici gand! Stiam deja raspunsul, il reformulam in minte deja de 5 minute iar ea inca mai incerca sa ma convinga cu toate avantajele produsului si atractivitatea pretului. Unde mai pui si ca primeam un al doilea set gratuit?! Exact! Eram nebuna sa refuz. Si totusi, mi-am luat inima in dinti si am spus politicos ca o sa ma mai gandesc. Dupa o ultima tentative ‘dar ce va opreste chiar acum?’ am reusit sa ma rup de la inca o ‘tentatie’ cotidiana.

Acum ca am ajuns acasa, ar trebui sa termin de parcus lista, dar e cam greu sa faci mancare in timp ce incerci sa iti eviti colegele de apartament. And still, life is inevitable.

How life sucks you in, sau pe romaneste, cum am ajuns eu sa intru pe Facebook cel putin o data pe zi…

Totul incepuse destul de inocent acum mai bine de 6-8 luni, cu un joc de care aflasem si se anunta a fi chiar interesant si care era, fatalitate, pe Facebook – acum, sincer, nici cea mai vaga idee nu mai am despre ce era vorba in jocul respectiv.  

Timida, eu, intru pe http://www.facebook.com. Hmmm, pauza si suspans: nimic nu poate fi accesat fara un cont. Stau in cumpana cateva secunde – ii jurasem propriei constiinte sa nu ma amestec niciodata in astfel de site-uri de social networking. Deviza mea era ‘cine vrea sa ma cunoasca trebuie sa depuna efortul de a vorbi cu mine face2face’. Concluzii la care am ajuns dupa o scurta si plictisitoare experienta cu deja anticul hi5.com – care pentru prietenii mei se transformase intr-un concurs de popularitate; si sincer, cui ii pasa?!

Revenind la efectul de vacuum – imi creez cont, intru vreo 10 minute, ma uit in jur, caut jocul si nimic. Ma plictisesc si ies.

O perioada lucrurile au ramas asa. Il ignoram cu desavarsire. Mai trec ceva saptamani, examene, licenta, viata, cand incep sa observ niste mail-uri iritante din partea unui anume Facebook.

Surprinsa ca inca mai exista – eu care uitasem cu desavarsire – incep procedurile. Si acum… cum scap eu de tine? Meditatie intensa…

A observat cineva ca pentru a sterge un cont sau a te dezabona de la un newsletter trebuie sa cauti intens si cu ochi de vultur scrisul marunt din josul paginii sau sa te pierzi prin labirintul unui site pana descoperi cuvintele magice DELETE ACCOUNT?! Aproape ca strigi si tu EUREKA – caci ai descoperit.

Bine, meditatia incheiata, labirintul rezolvat (o iei la dreapta la fiecare intersectie si iesi), apas butonul. Ei draguti, servili, ‘Are you sure?’ – Hell YES! Ei si mai atenti: ‘It will take 14 days for the account to be deleted’, sau cam asa ceva.

Eu, toata un zambet, ca am mai scapat de o capcana a societatii moderne, im vad in continuare de viata. Trece timpul, si un nou mail de la Facebook – in sinea mea jubilam: s-a terminat – cand, fatalitate, ei ma anuntau ca acel cont a fost accesat si, in consecinta, cererea mea de a il sterge a fost anulata.

Sortile imi sunt impotriva. Iritata, intru din nou pe site si rezolv din nou labirintul – trecuse ceva timp, mai incheiasem niste subscriptions.

Zilele trec, eroarea sau oroarea se produce din nou. Iritarea mea deja crescuse exponential cu fiecare cerere de stergere de cont, si deja dupa a 3a incercare atinsese nervi de toata frumusetea. Asa ca decid, ca orice om sufocat de e-mail-uri fara valoare, sa imi continui viata cu un cont de Facebook in numele meu.

Si asa mai trece timpul, vine toamna, cad frunzele si dupa a 12a cerere de ‘X wants to be your friend’, decid ca nu ar strica sa mai tin legatura cu oamenii de la facultate, ca tot s-a incheiat si dupa 5-10 ani observ ca mai vorbesc, in cazul fericit, cu o persoana din acea perioada.

Ajunsa la aceasta rezolutie demna de anul nou, pun mana pe mouse si incep confirmarile. Mai se scurg ceva zile, saptamani, si incepe Masteratul de Publicitate – apropo, pentru cunoscatori, am intrat: ‘Uraa, uraa, uraa’…eu si toti ceilalti! Acum la master, alti oameni, alte conexiuni, si toate prin Facebook, ca e la indemana.

Dar, piatra de capatai nu a venit pana saptamana trecuta, cand, eu, cu indexul meu, am trecut si ultima bariera morala: am adaugat o poza de profil. Si sincer vorbind, nu am nici cea mai vaga idee de ce am facut-o.

Ehh, the road to hell is paved with good intentions, and mine were simply beautiful!

Escape

I want to be swept up in a dream, because reality seems to be crashing around me in layers. I feel the acute need to breath, to inhale new air, fresh and crisp, with a hint of uncertainty. I want to feel something different more than anything, to experience, to live, to know new things and new places, not from books, but rather by touching with my own feet the concrete, the steps and the stones, to feel it with all my senses. I want to smile with my whole body, to forget about my worries, about my reality, and just feel alive and awake.

I want to drink coffee in small coffee shops, and walk on small and narrow cobblestone streets, to sit on a bench and read a book, feel all the new smells and sounds around me, to take long bike rides around the new city, to explore and get lost without having a care in the world.

And I want you to be there with me, to share it with me, and be my rock and my safe place.

Idle thinking

I wish for someone…

For someone that understands me, that does not need a million words as an explanation for my every move and every thought. I wish for someone that does not bore me, that knows when to talk and when to stay silent, when to give me space and when to hold me as tight as possible.

For someone that does not need to fill every second with unnecessary words, that can love me just the way I am, while motivating me to be a better person. A person that can complete my sentences, and knows what I think and how, without asking; someone that can surprise me still with his unpredictable ways, but could never hurt me intentionally.

For someone that is not a coward, comfortable in his state of being, or content.

A person that will want to spend time with me, that knows and accepts that I am an intelligent and independent person, while he does not feel intimidated but proud that I can stand on my own two feet – that I can be alone, but I choose to be with him because I love him.

I don’t want a perfect person, because it does not exist, but a perfect person for me, that has his flaws, flaws that endear him to me even more, because they reassure me that he is human, just like me. For someone that accepts my shortcomings and does not criticize aspects that I could never change.

For someone to love me truly, just the way I am, and not just because he cannot change me, but because I am enough, with my qualities and my flaws and my oddities.

I wish for someone…

And you are a coward…

‘I’m sorry! I’m sorry!’

It’s like a mantra on your lips that is just starting to be enough, even for me. It’s out there, you said it and there is no going back, no second chance.

How do you think great loves end? Is it big, messy, public and humiliating, or just like a flame that at one point died down, ceasing to exist?

I think it depends on the two people that were once in love and the way they were. It’s suffocating; it chokes you, that feeling that you have lost something so important, so beautiful, it is simply overwhelming. It’s like for one second your mind stopped, just because it could not comprehend the pain, the loss, the other half that isn’t there anymore.

Did I ever tell you how it happened with them? That one day he realized that he simply didn’t love her anymore. Do you know how that feels, how it eats you up from the inside? How it ruined her for the rest of the days that were to come? That from that point onward and every other relationship would be defined by him; that glimpses are painful, and smiles tear you up inside?

Do you know how it feels to live everyday with the fear that the person you love will just wake up one day and realize that he stopped being the person that loved you back?

Cowards should not exist, at least not in love, because their actions are pitiful. They denigrate everything that was important; they ruin every single memory that was beautiful, just so they don’t have to say they’re sorry, sorry they stopped loving you. And they make you doubt every touch, and every kiss and every thought. They make you question your feelings and yourself, when in reality, love simply rotted away, because some are just incapable of such emotions.

So, when the time comes, I want to be the one that wakes up one morning and realizes that my heart does not belong to you anymore.

Because, otherwise, I am afraid that you will be a coward.

And you see, cowards should not exist, at least not in love…

Resolution

I’ve decided to turn things around for this blog, to make it a little more interesting and a little more versatile, by actually posting more often. Of course, to do so I need to change a little the format and the topics. No more insight in the lives of my fictional characters that have no name, no address and no continuity.

I don’t plan on forgetting all about my small narrations, but considering that they are so few and far between, there needs to be more in there to fill in the blanks of my life, because I don’t take a breath only once every five months and because there are so many things to say.

So this is my 4th of September, 2009 resolution…